Maro e culoarea plictiselii. Alo, n-ati vazut un cal maro? Staaai asa cu ochii caprui in tavan si-o arzi in ciunga pina cind ti se lipesc irisii de zugraveala. Vrei nu vrei, mintea ti-o ia razna pe aratura, iar brazda e maro, desigur. In brazda e saminta, saminta se face vlastar, vlastarul pomisor, pomisorul cring, cringul copac. Copacii sint maro. Doamne, cite nuante poate avea culoarea asta, mai ales cind o raportezi la esente lemnoase. Maro deschis - fag, maro mediu - stejar, maro roscat - cires, maro galbui - par, maro inchis - mahon. La naiba, asta e aproape negru! Maro e pielea argasita si profund mirositoare, maro sint cizmele, pasii, blocurile, strazile, orasul. Ce va spuneam? Plictiseala mare. Maro e culoare de boala, de oftica, de negi, intelegi? Parca toate relele din lume sint maro, ceea ce este o nedreptate. Si asta pentru ca maro este o culoare chiar frumoasa. Noi sintem loviti in freza si ne imaginam atitea porcarii despre ea. Maro e si culoarea castanelor coapte, cu gust de noapte si miros de soapte.
Iesise in parc sa respire ninsoarea. Fulgii erau de-a dreptul obraznici. Se lipeau de tine si nu te lasau nici sa respiri. Iti turuiau in ritm de samba vrute si nevrute, povesti de-ale lor. Pasii ei se incapatinau sa deseneze trasee complicate prin zapada moale asternuta peste frunzele neputincioase. Era intr-o stare asa, de plictiseala maro, ca atunci cind nu-ti doresti altceva decit sa sorbi cu paiul secundele din ceasul cu cuc. Cineva insa ii soptise, nu e clar daca fusese aevea sau nu, ca-i trimite un fulg asupra caruia suflase dor. Curioasa, a pornit in cautarea fulgului. Tot sucindu-si gitul in toate directiile, fu cit pe-aci sa dea peste un om de zapada care trona intre doi mesteceni. Acesta, politicos, isi scoase palaria confectionata dintr-o oala smaltuita si se prezenta cu deferenta: Joao Urbino de Santos. Ea zimbi, il mingiie pe obrazul inghetat si musca cu pofta din morcovul care interpreta rolul de nas. Ce fulg zbanghiu, isi spuse in sinea ei, convinsa ca intilnirea cu omul de zapada nu era citusi de putin intimplatoare. Intre timp, aleile parcului se insufletisera. Urmele pasilor ei, savant insirate in forme geometrice precise, fusesera sterse de altele mai proaspete, dar haotice. Deja zapada grea si uda isi pierduse culoarea pura lasind loc, din ce in ce mai vizibil, rasuflarii pamintului. Stratul de nea se transformase intr-o fleoscaraie bruna, prin care talpile lipaiau parca la misto. Ea renunta atunci sa deseneze si isi ridica privirea spre coroanele de zahar ale copacilor. Cind vintul se oprea un pic sa-si traga sufletul, putea sa auda tinguirile crengilor apasate de povara zapezii. Le asculta fascinata si privirea ei fierbinte incepu sa desluseasca scoarta infrigurata de sub glazura alba. Vedea copacii asa cum sint ei, maro si plictisiti. Tocmai cind constata amuzata ca povestea cu fulgul nazdravan fusese o simpla nascoceala, auzi o voce zglobie, de undeva de pe cercelul din urechea stinga: nu-i asa ca e frumoasa iarna maro?
